“Actorii” lui Marin Sorescu – in cinstea echipei Sombreros:
Cei mai dezinvolti – actorii!
Cu manecile suflecate
Cum stiu ei sa ne traiasca!
N-am vazut niciodata un sarut mai perfect
Ca al actorilor in actul trei,
Cind incep sentimentele sa se clarifice.
Moartea lor pe scena e atat de naturala,
Incat, pe langa perfectiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Mortii adevarati,
Morti tragic, odata pentru totdeauna,
Parca misca!
Iar noi, cei tepeni intr-o singura viata!
Nici macar pe-asta n-o stim trai.
Vorbim anapoda sau tacem ani in sir,
Penibil si inestetic
Si nu stim unde dracu sa ne tinem mainile.
Ce fel de drog esti tu? Te-ai gandit? Cu siguranta unul care provoaca mii de stari pe care nu le poti avea in alte conditii. Esti un drog de lux pe care nu si-l permite oricine, dar “norocosii” care ajung la tine au parte de tratament special pentru ca prin tine lumea pare altfel, iar atunci cand te consum ma simt mai buna, mai frumoasa, mai desteapta, mai curajoasa. Reversul medaliei consta in faptul ca odata cu aceste trairi vine si dependenta si tu uiti asta atunci cand te oferi. Uiti?… Si nici dependenta aceasta n-ar fi o problema atata vreme cat a doua zi nu m-as trezi cu dureri de cap, de maini, de urechi, de gat, de buze, de tine. Dar asa se intampla de fiecare data cand dublez portia, desi imi zic dupa fiecare perioada de sevraj ca ma las… Cu toate acestea, te dovedesti de cele mai multe ori mai puternic decat mine si ma invingi, ma iei din nou cu tine si ma duci unde vrei tu. Eu plutesc… a cata oara? Apoi ma prabusesc… a cata oara? De-ar exista clinici de dezintoxicare as apela la ele. Dar nu exista, pentru acest stupefiant nu. Fiecare il ia pe proprie raspundere.
Inca nu s-a inventat ceva pe lumea asta care sa nu aiba atat avantaje cat si dezavantaje si tu, de ce-ai face exceptie? Asadar, e drept ca fara tine ar insemna sa pierd foarte multe, dar langa tine as ajunge cumva sa ma pierd pe mine, sa ma lupt cu morile de vant in fiecare zi; ai idee cum e viata cu tine?
Te urasciubesc de atata vreme si nu ma pot hotari in ce directie sa ma indrept pentru ca imi demonstrezi continuu ca asa (asa = nicicum) e cel mai bine. Si stii de ce faci asta (cu tarie, pentru ca intr-adevar crezi in teoria ta, nu sugerez catusi de putin ca te minti si pe tine, nu)? Pentru ca nu stii cum e sa consumi, tu nu esti dependent de nimic; ar fi chiar culmea ca un drog sa se drogheze. Eu una nu am mai intalnit. Nu e neaparat o dovada de egoism din partea ta, ci doar o consecinta fireasca a puterii tale de care esti constient si foarte bine ca esti, o sa te ajute de cele mai multe ori, dar pana si in cazul acesta exista avantaje si dezavantaje.
“… ochii pe ceas, mana pe telefon, receptorul la ureche, apelul rascolind scarita, ciocanul, nicovala, raspunsul intepat si laconic al centralistei, cheile, usa, bagajul, liftul, strada, taxiul, soferul, bacsisul, gara, biletul, restul, peronul, canapeaua, tablele, cartea, batista (pentru sters broboanele de minte), briza, marea… Un labirint de substantive in care ma rascolesc aiurea.” – asa mi-a zis, fara sa stie prea mult, fara sa ma stie de prea multa vreme… is it thaaat obvious?
Un fel de PS: nu mai astepta sa te sune, nu-l mai cauta… nu, nici cu gandul! Gandul este mai daunator decat un act in sine, de multe ori! Nu-ti mai face planuri, nu mai programa nimic! Ai gresit, admite si treci in banca… e doar un 2… il vei corecta… ce elev mai este acela care are numai 10 pe linie?
Undeva intre 5 si 7 ani spuneam tututor ca cea mai mare dorinta a mea ar fi sa am un bloc al meu in care sa locuiasca toooti prietenii mei si mama si tata si… toata lumea pe care o vreau langa mine. In acel moment probabil ca as fi intocmit destul de usor lista cu numele celor pe care mi i-as fi dorit in bloc. Acum insa as zabovi la unele nume si le-as trece pentru a le sterge ulterior si le-as nota din nou si iarasi le-as taia si… tot asa.
Eu = oamenii mei (cat de gangsta’ suna) = relatia mea cu toate persoanele frumoase, inteligente si pentru care am dezvoltat sentimente (caci asa sunt toti cei care, pentru mine, si-au pierdut numele din buletin si au devenit prietena / prietenul meu). Fericirea si implinirea mea sunt direct dependente de evolutia acestor relatii. Aproape perfect ar insemna sa pot mentine fiecare dintre aceste legaturi la un nivel cat mai ridicat. Usor imposibil. O data din punct de vedere temporal si a propos de asta, zicea un baiat asa: “Friendship is a pretty full-time occupation if you really are friendly with somebody. You can’t have too many friends because then you’re just not really friends.” In traducere libera, nu s-a inventat timp suficient cat sa poti avea prea multi prieteni. Eu mai uit treaba asta si atunci cand am o neintelegere cu cineva, aceasta situatie devine instant parte din to-do-list-ul meu si pana nu se rezolva nu am liniste. Din pacat poate am ajuns sa am liste peste tot si de toate felurile: liste cu ce trebuie sa cumpar dintr-un supermarket, liste cu filme de vazut, muzica de cautat, carti de citit, evenimente la care trebuie sa ajung, lista cu dorinte, etc., iar telefonul a devenit mai greu de la atatea memo-uri. Desi n-am ajuns inca sa imi fac o lista si in ceea ce priveste relatiile mele cu diversi, in capul meu exista printre “de cumparat betisoare parfumate / de spalat haine” si un colt in care scrie “sa ma impac cu X / sa inteleg ce pnm e in capul lui Y”. Ador sa tai chestii de pe lista .
Se intampla sa nu am chef de niciun fel de muzica si mai ales de muzica mea, desi imi doresc sa ascult ceva, orice, dar nimic nu-mi pica bine si simt ca ma fortez sa ascult. Nu se intampla des, din fericire, iar acesta este unul dintre semnele ca… ceva nu e ok cu mine. In general imi rog un prieten sa-mi dea orice muzica are el chef ori ascult vreun radio online, orice numai zgomot de fond sa fie si sa-mi acopere gandurile. E ciudat si trist cand se intampla asta. Cum sa nu ai chef de ceva atat de important si drag? Ceva de care eu una sunt dependenta si care imi intensifica trairile. Sunetele ma fac sa zambesc oriunde si cu oricine as fi, ma linistesc atunci cand vreau liniste, ma energizeaza atunci cand vreau haos si ma ajuta sa plang atunci cand trebuie sa fac asta… pentru ca trebuie sa plangem atunci cand ne vine. Nu e tocmai frumos, dar e mai sanatos. Am incercat o vreme scurta sa ma abat de la a ma exterioriza si nu am reusit decat sa ma incorsetez mai tare si sa ma simt cenzurata – picatura chinezeasca, lenta si nemiloasa.
Probabil ca tot mamei trebuie sa ii multumesc pentru iubirea aceasta mare si sincera pe care o am fatza de muzica. Mi-a povestit ca in timpul sarcinii asculta mereu muzica tocmai in ideea de a-mi dezvolta un gust in acest sens. Si asa s-a intamplat. Mituri babesti care se adeveresc uneori.
Voi cate “acasa” aveti? Mai multe? Si le simtiti ca “acasa” cu adevarat pe toate? Sau numai unul dintre locuri este acasa for real?
Voi cate prenume aveti? Aveti mai multe? Si… va sunt utile toate?… ca sa zic asa…
Eu am doua “acasa for real”. Acasa in Bucuresti si acasa la ai mei. In ambele locuri am sentimentul strasnic de “I’m home, I’m safe”. Si la job sunt safe si la teatru si in cluburi si pe strazi (in inconstienta mea). A nu se intelge din ceea ce urmeaza sa povestesc ca vreau sa prezint in antiteza bucuresteanul vs. provincialul. Nici pomeneala. Eventual incerc sa expun avantajele de a fi din provincie si, mai exact, de a avea parintii ceva mai departe de tine. Si nu in sensul ca poti veni acasa rupt in cap si ca poti sa aduci pe cine vrei, de cate ori vrei, sa dai chefuri la tine pana se fisureaza termopanele si vecinii totodata, etc. Nu din punctul asta de vedere pentru ca situatia nu se prezinta tocmai asa chiar daca ei sunt la, sa zicem… 198 km departare de tine. Parintii stiu tot, mai ales unii dintre ei, cei care vor sa stie… stiu, chiar daca uneori lasa impresia ca n-au nici cea mai vaga idee… stiu si atunci sau banuiesc, cel putin. Avantajul este, cel putin in cazul meu ca am unde sa fug… de Bucuresti, desi il iubesc atat de mult, inexplicabil pentru multi. Nu vreau nici sa ridic capitala in slavi, cum as putea? Insa ma gandesc ca uneori trebuie luata ca atare, exact asa cum trebuie sa facem cu persoanele importante din viata noastra si pe care vrem sa le tinem aproape de noi: trebuie sa ii luam ca atare si sa ne concentram la partile bune. Iubesc freamatul Bucurestiului, agitatia, galagia. Aici se intampla… cam tot. Aici ai cei mai buni actori, cele mai bune locatii, cele mai mari evenimente. Aici iarna e mai blanda si rar ti se intampla sa ti se lipeasca narile de la ger. In Bucuresti n-ai nevoie de cauciucuri de iarna si zapada vine greu. La ce bun sa ninga aici? Ca sa blocheze traficul si mai tare? N-are rost. Cine vrea zapada nu vine in Bucuresti. Merge acasa J . Si cine vrea liniste… tot acasa merge J . Aici vine povestea cu cealalta “acasa”.
In Bucuresti am laptop, am desktop, 7584759 de telefoane, televizor, party-uri, fum, mult fum, prea mult fum, nopti nedormite, claxoane, zile prea scurte, x, y si Z. Si-mi place J . E un mod de viata la care te poti adapta foarte usor atata vreme cat iti place. Daca nu-ti place in mod natural… you’re lost. In schimb, orice nebun care supravietuieste aici, inclusiv eu, are nevoie si de cealalta extrema tocmai pentru a ajunge in felul acesta la un echilibru. Si eu… fug acasa, acasa in Ardeal. Acolo lucrurile stau totaaal diferit. Te simti in alta tara si nu din cauza faptului ca in orasul meu aproximativ 70% din populatie vorbeste alta limba. Nope… Ci pentru ca lumea… hmmm… sa zicem ca are alte probleme. Si simt asta de cum intru in oras, se simte pur si simplu in aer. Cat despre momentul in care ajung la casuta alor mei, ei bine atunci inteleg exact de ce am ars de nerabdare tot drumul pana la ei. Cu riscul de a fi banala ori de a repeta ce au zis si altii, spun ca este minunat sa asisti la alte situatii decat cele pe care le intalnesti in mod constant. Cum ar fi: sa alergi prin zapada de 2 metri alaturi de cainele Jack (un caine nerecunoscator care maipleaca din cand in cand de-acasa) intr-o curte mare mare care ajunge sa fie si foarte verde (atunci cand nu e alba – din gama “iarna nu-i ca vara”); sa observi ca bradutii au mai crescut si ca in cativa ani vor deveni strajerii intimitatii tale; in loc de masini acasa vad veverite (eu una n-am vazut inca, da’ mi-a zis mama si o cred), caprioare (caprioare am vazut cu ochii mei, jur si nu stam in vreo salbaticie… daca asa s-a inteles); car lemne pentru foc si imi iau portia de aer… bun de respirat. Si totusi, ajunge sa-mi fie dor de Bucuresti si rasuflu usurata cand ma intorc. De-asta am zis eu ca ambele mele “acasa” sunt “for real”. Pentru ca rasuflu usurata si cand ajung la ai mei si cand ma intorc in capitala.
Ziceam ceva de prenume la inceput si nu fara legatura. Am 2 prenume. Utile. Utilizate. Ma simt bine strigata in ambele feluri. Sunt si Ingrid si Irina. In linii mari, Ingrid in Bucuresti, Irina acasa… in linii mari, exista si exceptii, desigur. Pe drumul catre Sfantu caloriferele se transforma intr-un semineu, blocul intr-o casa, asfaltul in gazon, iar Ingrid devine Irina. (cam siropos? Aia e… asta e filmu’ meu acum… siropos J ).
Eu de multa vreme sustin ca relaxarea… e mare om. In primul rand, nu te lasa la greu, din contra, te ajuta de fiecare data, iar in relatiile interumane e in top. Realizam multe lucruri atunci cand suntem relaxati (“relaxati” atat cu sensul de “dezinhibati” cat si cu sensul de “usor detasati”), dar sunt si persoane care lucreaza chiar mai bine in conditii de stres, presiunea deadline-urilor, etc. Eu una nu ma numar mereu printre ei.
Si acum vine partea delicata. Ni se aprind calcaiele dupa cineva. Mai putem fi relaxati? Unii da, multi nu. Aici e problema. Odata cu lipsa relaxarii intr-o situatie de genul acesta apar si inhibitia, fastaceala si probabilitatea ridicata de a face gafe. Ganditi-va cum ne purtam cu cineva pe care il simpatizam, dar despre care stim sigur ca “he / she has a crush on us”. Suntem sadic de relaxati, indiferent de sex pentru ca stim ca nu mai este nevoie sa luptam. Din punctul meu de vedere si muierile sunt la fel de vanatorese ca si masculii. Si noi fugim atunci cand suntem sufocate, si noua ne place sa cucerim ce e mai greu (ahhh, stiu, suna usor “girl power”). Si cum spuneam, cu cel cucerit usor ne purtam intr-un anume fel. Deseori suntem mai inspirati, mai amuzanti si mai atragatori – exact asa cum am vrea sa fim in fata celui greu de cucerit, dar nu vom reusi ni cio da ta atata vreme cat nu suntem relaxati. Si relaxarea asta vine si din incredere, increderea de sine, siguranta ca prin ceea ce spunem, prin constructia noastra si fara make-up pe caracter, putem sa surprindem orice prada. In fata unui om pe care incercam sa-l cucerim ne simtim adesea mici, fara putere, ne gandim de 57489 de ori ce sa-i spunem, cum sa-i spunem, cum sa parem mai speciali, mai spirituali, mai cultivati, mai destepti, s.a.m.d. Tocmai de-asta, dupa secole de brainstorming cu tine insuti ajungi la vreo abordare de genu’ “Si, in rest, totul bine?”. Aaaahhh, sooo wrong!
Sa va dau un exemplu care s-a intamplat pe Marte, vorba lu’ Badea, nu pe Pamant ca daca mi s-ar fi intamplat mie nu il povesteam asa cum am precizat inca de la nasterea blogului astuia – nu dau detalii prea multe din viata mea! Asadar, pe Marte, o fata pe nume Erin merge intr-un club, nu conteaza care, unul dintre cluburile de pe Marte. Si fata Erin se tot simtea privita de unul dintre baietii din club, un necunoscut. Se uita Erin discret la el, isi da seama ca nu-l cunoaste si isi vede mai departe de muzica ei ciudata cum este cam toata muzica de pe Marte. Mai trec niste minute, zeci de minute si baiatu’ cu pricina nu contenea sa o priveasca, sa-i fure atentia, sa-i urmareasca felul in care dansa si cam tot ce facea. Daca Erin mergea la bar sa-si ia un cocktail, hop si baietu’, daca Erin se apropia de Dj, motz, langa ea, aparea si flacau’. S-a uitat Erin vreo secunda la baiet in acea seara? Nuuu. Si ghiciti intamplare hazlie. Dupa o saptamana Erin merge in alta locatie si se intalneste cu acelasi personaj. Decent omu’, intr-un fel. Macar a lasat-o pe Erin in pace, n-a deranjat-o din dansat, n-a intrebat-o cat e ceasu’, dar, totusi si contactul vizual exagerat poate fi un gest insistent, agresiv, motiv pentru care, cu ambitie parca, Erin a evitat cu orice pret sa-l priveasca pe martian. Ce concluzie tragem noi de-aici? Sa ne relaxam, domnule, sa fim noi, naturali si sa fim impacati cu noi. Cel mai sanatos asa! Peace!
In stilul serilor de Oscar as vrea sa multumesc tuturor celor care m-au ridicat. Nu este nevoie sa le precizez numele. Fara nume!!! (ca in “Ultimul tango la Paris”) Stiu ei bine ca m-au ajutat. Si vreau sa ma inclin in fata rabdarii lor, interesului, teoriilor cu care m-au hranit – vorbe si fapte.
Totusi, nu i-am lasat numai pe ei sa munceasca si am incercat sa iau si singura atitudine. M-am inconjurat de surse de energie pozitiva si am incercat sa ma detasez de unele probleme (fara succes prea mare ce-i drept… pana acum). De cateva saptamani… desenez. Nu, nu s-a schimbat nimic, tot antitalent am ramas, insa macar un soare pot schita. La birou am mereu foi colorate pe care imi notez diverse. De fiecare data cand incep o pagina noua primul lucru pe care il fac este sa creionez (sa “pixonez” mai degraba) un soare in coltul din stanga sus. Sorii mei au sex. Singurul lucru care il diferentiaza pe soarele-baietel de soarele-fetita este ca soarele-fetita are gene mai lungi. Sorii mei nu au dinti si veti intelege de ce.
Acum cateva zile m-am gandit sa nu mai rup paginile in bucatele mici mici mici si sa decupez fiecare soare pana cand o sa ajung sa am o gradinita cu muuulti multi sori. La ce bun? Pai, vreau sa plec la mare zilele astea. Nu vreau sa innoptez acolo neaparat. Vreau doar sa ating nisipul, sa iau putin acasa, sa ating marea si sa iau putin din ea acasa, foarte putin, nu-si va da nimeni seama ca am luat putin din ea, atat de putin o sa iau J . Vreau sa iau si sorii cu mine si sa-i ingrop in nisip pentru zilele in care soarele-tata se va simti lipsit de puteri si atunci va sti unde poate sa gaseasca resurse. Intelegeti acum de ce sorii mei n-au dinti?
Emptiness – this is the feeling that wakes me up each morning. One step forward, then… one step behind. My hands are shaking sometimes and my body is week. Trapped in a prison with no railing…
We all get disappointed, we all suffer, we all cry, even boys cry, but I feel today that the most important thing is to concentrate… each time… no matter what. We HAVE to live our life. “Living” has to mean enjoying life… don’t you think so? Stay away from people who make you cry and share your everything with those who are there no matter what. You’ll find them beside you in your hardest moments and they’ll be happy for you in your best times. That’s what friends do.
“Sometimes you’re flush and sometimes you’re bust, and when you’re up, it’s never as good as it seems, and when you’re down, you never think you’ll be up again, but life goes on.”
My definition for life is… people. People are those who make you feel the greatest or a loser. People can kill you with one single word; others can truly elevate your soul. It is all about choosing the right answer. And here comes my wishy-washy temper… beat this! In order to cure my flaws… guess what… I need people again, I yearn for good pieces of advice and when I get them I know that I have to study them. A few days ago someone pointed them out. He said that I am naive and that I have a fervent wishy-washy temper. Cool… but wait for the features: he said I’m frank, passionate and brave. Thank you, my friend, for both flaws and features. And now, ladies and gentlemen, for those who need “written help” take a look at these mesmerizing lyrics. Most of you know them by heart for a long time. Read them with your heart and mind this time… please.
“Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded. But trust me, in 20 years you’ll look back at photos of yourself and recall in a way you can’t grasp now how much possibility lay before you and how fabulous you really looked… You’re not as fat as you imagine.
Don’t worry about the future; or worry, but know that worrying is as effective as trying to solve an algebra equation by chewing bubblegum. The real troubles in your life are apt to be things that never crossed your worried mind; the kind that blindside you at 4pm on some idle Tuesday.
Do one thing everyday that scares you.
Sing.
Don’t be reckless with other people’s hearts, don’t put up with people who are reckless with yours.
Floss. Don’t waste your time on jealousy; sometimes you’re ahead, sometimes you’re behind… the race is long, and in the end, it’s only with yourself.
Remember the compliments you receive, forget the insults; if you succeed in doing this, tell me how.
Keep your old love letters, throw away your old bank statements.
Stretch. Don’t feel guilty if you don’t know what you want to do with your life… the most interesting people I know didn’t know at 22 what they wanted to do with their lives, some of the most interesting 40 year olds I know still don’t.
Get plenty of calcium.
Be kind to your knees, you’ll miss them when they’re gone.
Maybe you’ll marry, maybe you won’t, maybe you’ll have children, maybe
you won’t, maybe you’ll divorce at 40, maybe you’ll dance the funky chicken on your 75th wedding anniversary… what ever you do, don’t congratulate yourself too much or berate yourself either – your choices are half chance, so are everybody else’s. Enjoy your body, use it every way you can… don’t be afraid of it, or what other people think of it, it’s the greatest instrument you’ll ever own…
Dance… even if you have nowhere to do it but in your own living room.
Read the directions, even if you don’t follow them.
Do NOT read beauty magazines, they will only make you feel ugly.
Get to know your parents, you never know when they’ll be gone for good.
Be nice to your siblings; they are the best link to your past and the people most likely to stick with you in the future.
Understand that friends come and go, but for the precious few you
should hold on. Work hard to bridge the gaps in geography and lifestyle because the older you get, the more you need the people you knew when you were young.
Live in New York City once, but leave before it makes you hard; live in Northern California once, but leave before it makes you soft.
Travel. Accept certain inalienable truths, prices will rise, politicians will Philander, you too will get old and when you do you’ll fantasize that when you were young prices were reasonable, politicians were noble and children respected their elders.
Respect your elders.
Don’t expect anyone else to support you. Maybe you have a trust fund, maybe you have a wealthy spouse; but you never know when either one might run out. Don’t mess too much with your hair or by the time you’re 40 it will look 85. Be careful whose advice you buy, but be patient with those who supply it. Advice is a form of nostalgia, dispensing it is a way of fishing the past from the disposal, wiping it off, painting over the ugly parts and recycling it for more than it’s worth.”
.
